Cum mă plâng eu, n-o face nimeni

Când te doboară realitatea, închide ochii și visează

Mă plâng, da! O fac des și prost, nu rar și bine; îmi devin, adesea, antipatic. Dar niciodată nu o fac de față cu aglomerația. Prefer tihna odăii mele, unde până și liniștea absolută pare că și-a luat un moment de respiro; atunci stau, meditez, și-mi plâng în pumni amarele erori ale vieții. Consolându-mă cu ideea că nu sunt singur, îmi trezesc spiritul la viață cu două perechi de palme, luând totul de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Visez cu ochii deschiși ades’, căutând portița spre lumea mirifică pe care mi-o tot conturez cu ajutorul întâmplărilor din viață, cât și a imaginației. Nimic nu e imposibil când îți închizi ochii; lumea apare, brusc, ca un tărâm al basmelor.

Dar vine și momentul crunt al deșteptării. Și iar îți reiei cursul firesc al vieții, plin de nemulțumiri de tot felul. Rutina apăsătoare îți îngreunează spiritul, până când ajungi iar în punctul zero: deplângerea propriei persoane.

Așa funcționează viața mea de când realitatea mi-a ridicat pleoapele ca să pot vedea mai bine. E firesc să avem momente de tristețe, iar problemele sunt binevenite în viața oricui; scopul lor nu e de a te demoraliza, ci de a te face să fii mai puternic. Dacă nu ești suficient de abil să te ferești, viața ți le trântește în brațe. Odată ce le-ai îmbrățișat…. descurcă-te! Încurcă-te! Fă ceva, orice! numai să faci să scapi de ele. Calea spre maturizare nu e ușoară.

Conștientizez că mai am multe de învățat

Sunt mic, doamnă! Sunt încă pe un traseu necunoscut numit viață. Totul se încurcă în drumul spre vecinicie, obstacole peste obstacole… cu greu pășesc spre necunoscut. În calea mea se abat, însă, și frumuseți. Întâmplări menite să-mi lumineze chipul, oameni minunați, angelici, cu spirit înălțător. Lecții de viață frumoase, o lume aparte lipsită de gunoaiele cotidiene. Părticica ruptă din Rai există și pe pământ!

Mă uit în spate, analizând evoluția. Există. Cu toții creștem. Creștem fizic, tehnologic, „ne crește” și mintea, ne-mbogățim spiritual. Simpla constatare îmi demonstrează că, de fapt, eu mă plâng degeaba. Naturalul e să fii și fericit, dar și nefericit; să râzi, dar să și plângi. Nefericirea e calea spre fericire. Prin nefericire ajungi să înțelegi și să prețuieși cu adevărat fericirea.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s