Povestea eșecului spusă de un non-trainer

Un eșec nu vine niciodată singur. El este urmat de altul, ș-altul, ș-altul… până când te saturi și schimbi strategia. Când o schimbi, altceva nu funcționează, și simți că te-ai întors în punctul de unde ai plecat, și anume, acela al eșecului repetat. La o primă analiză a unor pesimiști notorii, acest lucru ar fi, practic, suicidal; pentru unii puțin mai optimiști, eșecul e ca șutul îndosit bine între fese menit să te trezească la realitate și să te și trimită cu trei+ pași mai în față – ce-i drept, e un șut încălțat cu ciocată, deci dureros. Ideea e că viața te cam fute, și te fute grav.

Uneori nu e bine să ne mințim urmând sfaturile imbecile ale unor cretini care se perindă în online spunându-ne cum să facem lucrurile, pentru că nu există o rețetă stas. E mai precaut să iei lucrurile logic, ținând cont de aspectele din viața ta. Spre exemplu, este imposibil ca tu, rănitor(omu’ care curăță căcatul animalelor din grajd) la vaci, să vrei să fii Kanye West peste noapte – ok, poți fi la inteligență, dar nu și la bănet și succes. Deci, dacă un spurcat de coacher vine și-ți spune că poți orice face pe lumea asta, ei bine vin eu și-ți spun că nu poți, băi, sulea spătaru! Chiar dacă ți-am stricat toată fantezia erotico-exotică, e mai bine să-ți dau o bucată după cap, decât să te las să visezi în continuare la cai verzi pe pereți, fiindcă nu știi ce nasoale îți mai rezervă viitorul, așa că e mai bine să fii pregătit puțin. Dacă ăla e dobitoc și-ți cere să te arunci în fântână, asigurându-te că vei levita pe deasupra apei cu o totală nouă formă – de vrabie – modificată în timpul plonjonului, îți spun eu că te minte idiotu’, deci, dă-i cu scuipat. Nu te încrede în toți fandosiții cu muci virtuali la nas și cu cămeșă apretată cașto, numai așa, de fancy că a văzut el în occident și repejor a copiat moda. Dacă ar fi atât de simple treburile, atunci ar însemna că suntem ca indigo, iar eu nu sunt de acord cu această idee. Mă rog, cred într-o departajare a inteligenței, dar nu face subiectul acestei povești.

Scriu aceste rânduri din cauza trainerilor care ne tot învață cum să obținem succes, cum să fim un Dumnezeu în viață, după viață, în lumile paralele și pe planetele extratereștrilor. Și de ce nu cred în acești traineri? Pentru că nu cred în rețete, deci nicio poveste de genul acesta nu m-ar convinge să-mi schimb stilul de viață. Cred în propriile forțe, cred că dacă ești ambițios poți face lucruri lumești, dar mi-e teamă de disciplina asta impusă, robocop-ică. E o disciplină mult prea severă, și mie îmi place s-o mai fac lată din când în când. Dacă azi am chef să beau ca muia și să borăsc, de ce să n-o fac? Să n-o fac fiindcă mă paște conștiința că m-am abătut de la programul hardcore? Eu nu trăiesc sănătos, eu am vicii, eu nu alerg șapte sute de kilometri pe zi, nu bag salate cu dressing light în mine, fumez, beau bere și rachiu, deci sunt un depravat. Nu am ore fixe de halit, bag grăsimi, nu evit zahărul alb și nici uleiul, dar nu fac exces niciodată.

Mie nu-mi plac regulile. Îmi place disciplina într-o limită subiectivă. Trăiesc ordonat fiindcă mi s-au impus reguli sociale de bun-simț, de trai în comun și comunitate. Eu văd lucrurile în felul propriu, și caut oameni asemănători mie. E logic, zic. Ș-o să vă spun aici o mică povestioară a unui șef de trib care a fost alungat de oamenii lui în pădure. Din cauza singurătății, șeful de trib, după un anumit timp, a crăpat. Concluzia: omul e ființă socială.

Restul e can-can.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s