România, țara tuturor imposibilităților

În ceea ce ne privește, ca și țară, multe lucruri sunt imposibil de realizat la un nivel normal. Spre exemplu, e anormal să te duci la orice instituție publică fără să te prindă pe acolo noaptea. De regulă, prinzi vreo cinci șiruri indiene, și doar unul singur în zilele bune. Este, practic, anormală situația în care intri-n clădire și vezi că-s goale ghișeele. În astfel de situații ai tendința să te pierzi cu firea(nu primărița) și să ieși puțin de acolo pentru a te mai dezmetici. Îți freci două palme, îți torni o sticlă de apă-n cap, îți mai dai o pereche de palme să fii totuși sigur că a fost un vis urât, ș-apoi intri crezând că ceea ce ai întâlnit mai devreme a fost doar un vis urât. Nefiind obișnuit cu fluență, e normal să te panichezi; normalitatea la români e să stai la coadă, să fii înjurat, să ți se așeze unu-n față, și când, în sfârșit, îți vine rândul, să se termine programul și instituția să se închidă. Cu toate că ești ultimul la plată, și insiști într-un mod plăcut – cu rugăminți fierbinți și umilință – să te rezolve și pe tine careva, că-i vorba numai de câteva minute, ei bine, vine bodyguardul și te ia pe sus pentru a te scoate afară. Odată ce a deschis ușa, te aruncă pur și simplu în stradă, într-un plonjon d-ăla tipic desenelor animate, plonjon urmat și de vreo câteva înjurături de neam și rasă. După o astfel de experiență clasică, normală, e logic ca a doua zi să revii pentru următorul deja-vu. Nici cu funcționarii nu ți-e rușine! De multe ori îți vorbesc printre dinți de parcă ar scuipa coji de semințe peste tine, simțindu-le în privirea fulgerătoare ura imensă pe care ți-o poartă doar pentru simplul fapt că ai îndrăznit să vii să le perturbi existența plătindu-ți o amărâtă de factură, sau vrând să-ți rezolvi vreo problemă urgentă. Pe lângă normalele minusuri de tehnologie, vine și normala greață însoțită de limbajul normal batjocoritor.

O altă normalitate a României noastre dragi o reprezintă birocrația. Vrei să-ți faci buletin? Până să-l ai în mână, ai de trecut testele de rezistență: bifatul tuturor încăperilor primăriei de care aparții, rebifatul lor, poliția, nervii din dotare, cearta, xerox-urile plătite din buzunarul propriu, aroganța, poza făcută la mișto, o șpagă pentru a intra în față, drumurile făcute, greșelile comise de funcționari și clasica pauză de masă de vreo juma’ de zi. N-am mai specificat cozile, fiindcă am zis că e de la sine înțeles. Ar fi anormal ca lucrurile să se rezolve cu calm, fără coadă, într-o singură zi, într-o singură încăpere, în cel mult jumătate de oră, tu ieșind de acolo cu zâmbetul pe buze. Nu, nu! E anormal și jignitor dacă nu ieși roșu ca racul înjurând și drăcuind tot ce-i instituție publică. Este anormal să nu le umpli frigiderul cu carne tuturor hoților care au prăduit și încă mai prăduiesc această țară, pe banii tăi. Lucrurile la noi nu se fac așa, lejer, relaxat. Noi trebuie să scuipăm, să ne caftim, să ne înjurăm, să ne împingem, să ne furăm, să ne judecăm; doar așa putem conviețui. Anormalitatea la români e normalitate. Ce occident? Ce civilizație? La noi e miezu’! Aici n-ai timp să te plictisești niciodată, dar ai șanse să dai colțu’ înainte de termen.

Vreți senzații tari? România, tată!

Advertisements

2 thoughts on “România, țara tuturor imposibilităților

  1. eu procedez simplu: dacă păpușea de la ghișeu nu pricepe sau se face că nu pricepe care-i rostul ei/lui față de mine, cea aflată de partea astălaltă a ghișeului, o/îl las să se desfășoare, după care îi repet clar ce doresc. altfel, în alți termeni. dacă nici de data nu reușesc, respectiv nu reușește, încep să-i pun întrebări sau să repet nițel mai elevat ce aberează ea/el acolo. ăsta este primul moment de descumpănire. după care vine mini-revolta păpușei, chestie pe care o retez foarte elegant cu o singură idee, prezentată foarte politicos, respectuos și elegant: pentru salariul dumitale plătesc și eu impozit, pentru că sunt contribuabil de zeci de ani, drept urmare treaba dumitale presupune să rezolvi problemele pe care cei ca mine ți le prezintă. a! dacă nu ești capabil/ă, ai amabilitatea, te rog, să soliciți să vină persoana care este. capabilă, zic. eventual, un superior.
    aș putea să-ți povestesc cum am băgat în draci niște personaje imbecile într-un spital, făcînd niscaiva poze cu aparatul foto pe care-l am în permanență în geantă; sau cum o păpușică de paroh al unei biserici de care, chipurile, aparțin m-a luat speriat la întrebări dacă sunt reporteră sau de la ziar pentru simplul motiv că mi-am scos agenda pentru a nota ce-mi răspunde la niște întrebări strict tehnice despre un loc de veci and stuff..
    tu ca jurnalist ai putea declanșa o anchetă jurnalistică sau ai putea face tu una.
    de câteva ori am recurs și la această manevră, asigurîndu-i pe respectivii că sunt pasibili de așa ceva.
    totul e să acționăm cu cap. tu, eu, unul câte unul. nu este suficient să ne revoltăm (și pe hârtie) și-atât, iar când avem șansa să o facem pe buletinul ăla de vot, care tot din banii noștri este scos, să n-o facem, penalizînd și nu validînd.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s