Doar o vorbă să-mi mai spun …

Salut! Mă știi? Nu cred, dar vreau să conversăm, chiar dacă între noi o să fie doar un simplu monolog. Dacă nu te simți confortabil, așează-te ca la psiholog, pe o canapea virtuală, și ascultă-mi vorbele. Nu vreau să-ți răscolesc interiorul, nu vreau să te provoc la ceartă și nici n-aș vrea să mă urăști, deși poate c-o să ajungi să-mi porți pică după tot ceea ce o să scriu aici.

Și acum să mă prezint: eu sunt un fel de tu, puțin forțat, dar pe acolo. Noi amândoi avem destine comune, și poate și suferinți pe care nu le putem împărtăși cu prea multă ușurință. Tu ești eu iar eu sunt tu; am vrut să specific acest lucru pentru a fi clari de la bun început că nu sunt aici ca să te cert, ci ca să te fac să realizezi niște adevăruri pe care le confunzi cu altceva. Aș vrea să te provoc la cunoaștere și deschidere, să te lepezi de fațete pentru a te descoperi. Așadar, tu știi cine ești? Trăiești o viață împlinită? Te bucuri în fiecare zi, de fiecare clipă a vieții tale? Prietenii te înconjoară atunci când pici în fosa septică? Ș-acum, te-am răscolit…

E frumos, nu? E atât de plăcută minciuna încât ai ajuns să trăiești prin ea, nu cu ea alături. Dacă cineva ar veni și ți-ar nărui lumea, l-ai acuza de rea intenție, și pur și simplu l-ai blestema… l-ai blestema atât de rău, încât la scurt timp, toate relele pământului s-ar năpusti asupra lui. Nu e frumos când primești bobârnace peste nas, nu-i așa? E bine să fii lăudat și apreciat, dar greu de îndurat e desființarea. În fond și la urma urmei, cum să te accepți așa de căcat cum ești? Că doar știi și tu când stai cu tine de vorbă, în intimitatea aia profundă când nu mai ai nicio scăpare, că ești un nimeni, și deci pur și simplu trebuie să te recunoști în deplinătatea ta: cu minusurile de rigoare, cu toate defectele, neputințele și urâciunile propriei tale vieți. Atunci îți dai seama că nu ești perfect, că nu le poți face pe toate așa cum societatea te-a mințit că poți, că ai și tu limitele tale, și, mai ales, greșelile… da, greșelile alea groase, alea pe care le-ai îndesat bine crezând că nu vor mai ieși vreodată la suprafață. Ș-atunci te vezi, și-ți vezi urâțenia, și te urăști, și…

Da, așa e. Nimeni nu e perfect. Suntem urâți, dar ne mințim că debordăm de frumusețe. Că ne place sa nu, societatea ne-a mințit pe toți, dar unii s-au mai deșteptat. Din cauza asta și depresiile multe, din cauza asta și grămezile de boli psihice tot mai frecvent întâlnite. Din cauza iluziilor pe care societatea ni le-a vândut, și chiar impus. E greu să accepți handicapurile, și greu să recunoști că ești limitat.

Dar, în momentul când ai s-o faci, atunci o să-ți fie mai bine. Abia atunci o să începi să-ți câștigi libertatea.

Te tzuc!

Advertisements

3 thoughts on “Doar o vorbă să-mi mai spun …

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s