Drumul spre casă. Povestea vechiului regim, înțeleasă în termeni personali

Ficțiune inspirată din realitate.

Alinuș era un copil zglobiu, îmbujorățel, cu picățele pe față și foarte roșcovan. În termen englezesc, Alinuș era un ginger autentic. Trăia într-o căsuță modestă, cu stufi, la țară, undeva prin înapoiatul județ Vaslui, fosta gazdă a marilor dictatori bandiți români, cum e Ana Pauker de exemplu.

Începem prin a ne derula banda cu imaginea lui Alinuș al nostru, personaj de poveste socialistă – vezi secera și ciocanul partidului muncitoresc -, care aleargă zglobiu pe ulițele albe de nea, spre casa a cărei lampă zace-n geam, luminând căderea nopții peste sătucul zgribulit de gerul năprasnic al acelui an teribil(așa ne spuseră ziarele online de azi, 06/01/2017, ca să mai producă niște like-uri). De mâncare, au ceva: o pită trântită pe plită de muma cea harnică, îmbujorată de la atâta alergătură prin curtea plină de necesități. Ba un rănit, ba un lemn crăpat, ba geamuri curățate de zăpată, și uite-așa ziua trecu. Săraca mamă n-avu vreme de șagă! Având o familie mare, trebuie să fie mereu de cursă lungă, iar vremurile sunt atât de grele(adică iarna lui ’54) încât, dacă nu ai avut de unde pregăti în an de-ale gurii, mori flămând întreaga iarnă, ori trăiești cu ceai și cartofi. Dar Alinuș nefiind pretențios din fire fiindcă a fost crescut mereu în neajunsuri, se bucură și la turta mamei de pe plită, pe care o intepretează drept delicatesă. Azi, în cele mai fițoase restaurante, o astfel de pită ar fi preaslăvită de mulți degustători de snobism, care știu numai a se căca pe ei și cam atât. Însă, să ne continuăm totuși povestea comunistoidă, și să-i lăsăm pe căcăcioși pentru o altă postare.

E seară, iar lemnele trosnesc în foc de la amarul ger… lemnele, vorba vine! Căci tatăl, sărac din fire, a adunat vreascurile de pe te-miri-unde, numai-numai să nu-i înghețe întreaga familie, și așa nenorocită de lipsuri. Și uite-așa, Alinuș și cu ai lui, crescuți într-o ideologie menită să-i îndobitocească și afunde într-o ignoranță colosală, își duc traiul de zi cu zi, ca și cum ar fi unul normal, preaslăvindu-l, în fine, pe marele conducător electriciano-ceferist, doctor eminent în sluțenie omenească, dulapul Dej. Căsuța modestă – cu lut pe jos și soba cârpită la fel -, are un aer intim, cu toată sărăcia din ea. Lipsa mâncării, pământul furat spre a fi colectivizat, serviciile(adică job-urile) grele cu salarii mici din care nu prea aveai ce să-ți cumperi, că nu prea erau de niciunele, reprezintă luxul luxului epocii comuniste, îndestulător pentru populația spălată pe creier. Nici vorbă de dorința de a învăța carte! Scrisul este un moft; pământul partidului prășit este o necesitate. Unii, cu patru clase, citesc scântei de minciuni, înălțătoarele partidului unic. Însă mai sunt oamenii cu o strălucire intelectuală, care reușesc să zărească jegul în care se scaldă țara, doar că… o fac din închisoare. Restul, suspină și azi după epoca de aur.

Și ca un paradox, azi, marii educați care-și plâng de milă pe facebook, spunând cât de civilizată era lumea în perioada aia, și că azi niciun deget nu mai aruncă nimeni pentru a-și curăța zăpada din fața casei/blocului ci toți așteaptă să vie primăria să le facă ordine și disciplină, sunt tot ăia care au crescut în epoca educației supreme. Deci ei tastează pe facebook, dar niciunul nu dă la lopată, însă pretind de la alții să o facă. Așa că, o concluzie simplă pot trage din povestea asta: comunismul nu numai că a îndobitocit populația, dar i-a și făcut putori cu pretenții nemăsurate. Eu, personal, mă bucur că nu am apucat acele vremuri, și, deși e complicat ce trăiesc azi, mă simt liber să pot fute pe cine vreau în gură, să spun ce nu-mi convine, să-mi permit să mă revolt când văd nedreptate, fără să-mi fie teamă că cineva mă ascultă,  riscând pârnaia.

Așa că, înainte de a vă plânge că vă era mai bine, urmăriți câteva documentare cu oameni nevinovați închiși în temnițele comuniste, intelectuali de prim rang subjugați din motive idioate, iernile petrecute în frig, lipsa curentului, ș.a.m.d. Toate astea mie mi-au dat fiori, și am reușit să spun „mulțam fain că n-am prins așa ceva”.

Anu’ noi cu sănătate! La mulți ani!

Advertisements

One Reply to “Drumul spre casă. Povestea vechiului regim, înțeleasă în termeni personali”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s