Am nevoie de un erou

Care să vină când mi-e lumea mai dragă, doar așa, din plictiseală. Să mă întrebe CMF? și cam atât. Ș-apoi să plece, așa, aiurea. Să fie totul un absurd, să mă uit strâmb la ce s-a întâmplat, neînțelegând nimic. Să-mi fac ideea că rag de prostie doar pentru că n-am avut capacitatea să înțeleg… căcatul, până la urmă. Adică… what?

Da, ce s-o mai lungesc, am nevoie de oameni în viața mea care să nu vină aiurea cum am descris mai sus povestea, ci oameni care să-mi mai dea pofta de viață, oameni care să mă mai inspire, oameni pe care să-i pot venera. Unde s-au dus? în afară de Italia, Spania, Germania, Austria și Danemarca mai nou… Toate exemplele să vină la mine!

În acest sens, decât să stau cu mâna-n cur, am luat decizia de a ieși pe teren cu carnețelul în mână, în căutarea exemplelor. Și unde-i cel mai bun loc de cercetat dacă nu la țară? Păstorit de gândul că „Veșnicia s-a născut la sat”, am luat-o frumos la pas, și i-am dat bice întru căutare. Practic, n-am avut bani de autobuz să mă duc la oraș, așa că am ales varianta cea mai eftină: bicicleta și studiul de caz, că vremea-i frumoasă. Ș-am luat-o la pedalat, bătând din poartă-n poartă-n poartă, din crâșmă-n crâșmă, sperând că-mi va sări în cale măcar un exemplu. Căutând eu așa, pedală după pedală, nici nu mi-am dat seama cum timpul s-a risipit ciudat de repede. A fost un paradox, mai ales că timpul, la țară, se dilată, și toate par să stea în loc, ori să se miște cu viteza melcului – mă rog, vorba vine, că de fapt în loc stau numai educația sau lipsa ei mai bine zis, și închistarea; restul, cum ar fi kitsch-ul, înaintează cu viteza luminii.

Dar să revin cu povestea. După cum spuneam, timpul trecu nemilos de repede, și spre nefericirea prostului, am ajuns să întâlnesc doar bețivi în calea mea. Ba unul mi-a și rămas în minte: era răscrăcit cu tot cu bicicletă, mort de bat și încercând să se ridice. Căzuse cu totul în fața magazinului, și încerca să se urnească. Avea fața roșie, șapca deranjată și ochii tulburi. Pe buzele lui se citea un bolborosit incert și greoi. Fix în momentul când treceam cu mobra prin fața magazinului și-i studiam intens strofocările exterioare, atunci bătu și gongul de amiaz’. În felul ăsta să-ți tot începi ziua, nu? Dar drept să vă spun, nu m-am minunat deloc de om, că nu-i ceva neobișnuit să văd inși pulă de beți(na! c-am scăpat înjurătura când ziceam că nu mai scriu porcos); pe mulți îi prinzi în stadiul ăsta când se crăcănează de ziuă, deci nenea cu pricina din fața crâșmei(pot spune cu mâna pe ce vreți) se afla într-o situație fericită.

Și uite-așa, plimbându-mă cu bicicleta, am ajuns la trista concluzie că nu mai are România asta exemple nici măcar la țară. Că alea s-au dus către cimitir, și zac acolo la o adâncime considerabilă, probabil mulțumind intens că n-au prins vremurile în care noi ne chinuim să trăim. Poate că nu mai e atâta muncă fizică ca altă dată, dar parcă ceva din farmecul țăranilor de odinioară s-a cam pierdut definitiv, nu vi se pare? Că urmașii lor n-au apucat să fure din calitățile și autenticitatea care, până la urmă, îl definea, cândva, pe țăranul român.

Dar hai, că mâine e o nouă zi.

Pace vouă!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s