„Cum vreți să vă epilați? Scurt?” – Pe picioare, la Salonul de Înfrumusețare

În urmă cu o săptămână, soră-mea – păr des, ondulat și lung până la genunchi(pe bune!) – s-a decis că e timpul să-și schimbe frizura. Deși povestea ține de mai bine de trei ani, și, contrar așteptărilor tuturora ea și-a schimbat, de fiecare dată, opțiunea, s-a părut că anul acesta n-ar mai avea încotro, și, fie că-i place sau nu, va trebui să și-l ciuntească. Posibil și din cauza presiunilor venite din partea soțului și băiatului ea să fi intrat într-un soi de paranoia a tăiatului părului, însă cert e că și-a propus la modul serios să-l scurteze, fără cale de întoarcere.

Zis și… făcut, oarecum. Ca să fie treaba în ordine, ne-am pus puțin pe analizat și selectat saloanele serioase din Roman, ca pe urmă să alegem unul care să merite toți banii. Dăm pe net, intrăm pe site-uri, ne facem o idee şi luăm adrese. Mai bolborosim câte un „nu-mi place zona”, „pare cam suspect”, „nu par serioși” ca din cele 10+ saloane să țintim unul care – chipurile! – pare să fie bun. Poate că apartenența la cel mai „impozant” hotel din oraș a înclinat în favoarea lui, nu știu; cert este că l-am ales, totuși, ca „destinație” intimă de tuns, ras, frizat. Cum drumurile, a doua zi, duceau toate în Roman(de voie, de nevoie), ne-am abătut nițel și în faimosul salon de înfrumusețare pentru câteva întrebări, și pentru programări.

Încă de la intrare, lucrurile mi s-au părut cam suspecte: zonă de recepție ioc deci nici recepționist, undeva în dreapta una plictisită care făcea manichiura cu aceleași haine cu care umblă și pe stradă, iar la o aruncătură de băț o alta care necăjea un păr blond și preavopsit. Dar, înainte de a intra în salon, am uitat să vă spui că mi-am avertizat sora cu privire la posibile grețuri și aroganțe, amintindu-mi(cu ocazia asta, și cunoscând bine mentalitățile și atitudinile celor mici) povestea unui fost coleg care se dusese într-un mall bucureștean și, dorind să-și cumpere o pereche de blugi, se aciuase la Levi Strauss&CO unde puteai găsi blugăraie ceva mai de calitate. Cu niște haine ponosite, de tipul boem, colegul meu – fire liniștită și molcomă de obicei – se apucă de analizat bulendrele, în speranța că-și va găsi ceva care să-i și placă. Student, pe vremea aia, la arhitectură la Mincu, pasionat de pictură și lectură, omul nu era chiar terchea-berchea, însă avea o alură care-i făcu, în micimea ei, o percepție vânzătoarei cum că ar fi un fel de boschetar din Gara de Nord. Și, automat, văzându-l atât de… flenduros, tipa crezu că urâtul ăsta n-are bani nici măcar să-și ia un covrig, darămite scumpoșii blugi de la Levi Strauss! Practic, o sărăcie de om ca el ce să caute la „dânsa în magazin”? Cu toate că L. avea la el ceva bănuți mai mulți decât pentru o pereche de blugi de la Strauss, proasta mileniului judecase totul după aparență, cum încă se mai practică pe la noi. Deși n-am fost acolo, din spusele lui L. am putut vizualiza greața cu care a fost tăiat când a cerut prețul unei perechi de jeanși: „Sunt scumpi” spuse tuta în timp ce-l privi cu dispreț și superioritate, alungându-l, parcă, cu ură din priviri. Iar din momentul respectiv, omul nici că a mai călcat pragul magazinului vreodată. Ei bine, din povești de genul și din altele personale am ajuns, cumva, să cunosc atitudinea „pretențiilor”. E important să fii cât mai prost și cât mai kitsch-ios; atitudinea de tip grandoman întâlnită la cocalari este ideală. Altfel, mori cu zile călcat pe cap de toți analfabeții care se văd deasupra ta, și, mai nou(grav!) chiar sunt.

În fine, după cum vă spusesem, intrasem cu soră-mea în salon – eu cu atitudine negativă, ea cu sfială. Așteptându-mă la ce e mai rău, îmi făcusem deja un scenariu apocaliptic, și ca o persoană de mahala ce sunt, îmi pregătisem discursul de tipul „să sugeți p**a” sau „mui**elor”, cât și altele, în cazul în care lucrurile aveau să fie prea „de sus”. Din păcate, am ajuns la concluzia că la noi se potrivește zicala „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” ce trebuie aplicată pentru a le putea demonstra proștilor că, uneori, se cacă în locuri nepotrivite. Dar despre asta vorbim altă dată, fiindcă e un subiect amplu și delicat, care mă aprinde cu fiecare ocazie. Mă rog, tipa care o cheptăna pe spălăcita blondă se opri din treburi și ne întâmpină cam anemică. Deși n-am întâlnit atitudinea de „nu vă permiteți”, individa părea că e de altă planetă: habar n-avea ce i se poate potrivi ca frizură surorii mele conform tipologiei feței și tipului de păr, ba chiar îi și replicase „atunci nu vi-l mai tăiați”, iar când venise vorba de epilat, o întrebase dacă-l vrea scurt(hă?) – o replică năucitoare care mă făcuse să cred că e high rău. Cât despre pedichiură, greața cu blugi rupți mai că se scremuse să scoată două cuvinte prin care să spună când ar putea fi disponibilă .

După pălăvrăgeli și neînțelegeri cu semne mari de întrebare, soră-mea fusese programată pentru trei tipuri de servicii, ca a doua zi, începând cu ora 10 de dimineață. Trecu, în fine, și povestea cu programatul, ziua se derulă năucitor de repede din cauza alergăturii, și veni și seara, timpul de veghe și de povestit. Dintr-una într-alta, soră-mea, pe gânduri, îmi spuse: Tu știi că eu nu aș mai merge mâine la ăștia al salon?… Nu te mai du atunci! îi replicasem eu, sugerându-i că ar fi bine, dacă tot și-a pus în minte, să se intereseze în altă parte măcar de tăiatul părului, care – fie vorba între noi – mai rău o încurcă. Însă tot vorbind și cunoscând obscuritățile și cutumele saloanelor romașcane axate pe tipul de frizură „nuntașa”, am concluzionat că e mai bine s-o lase moartă decât să plătească niște servicii de proastă calitate de pe urma cărora să aibă numai regrete.

Așadar, după îndelungi dezbateri și frământări, cu lămuriri la fața locului, am reușit să fac un rezumat scurt, referitor la ce se petrece în zona de beauty locală: nu există specialiști cu viziune, cu mână bună, cu talent, ci doar individe care fac niște cursuri utile pentru angajarea ulterioară. Nunțile sunt o prioritate cu cocurile și cârnații care abundă internetul, iar site-urile sunt făcute cu poze de pe net, exprimând o realitate inexistentă. Prețuri exorbitante pentru nimic. Servicii de proastă calitate, asemeni cărții poștale care se laudă cu Hotel Roman, în locul unei clădiri istorice.

Ăștia suntem, și vrem mai mult când noi nu avem ce oferi în afară de mizerii. Mi-a fost jenă să scriu, dar Moldova mai are și d-astea, cu toată rușinea. Hai să nu ne mai ascundem după Versace când habar n-avem să scriem „dute naibi”.

Cutezați. Replicați. Acționați.

Pe mai încolo!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s