Caca maca

Un titlu bun cu care să-ți începi ziua, având în față o ceașcă de cafea all black, 20 cm, strict pentru femei. Negru ca abanosu’, care să fie servit pe tavă, dimineață, la micul dejun. Turație maximă, long term resistance. Și să și-l bage-n cur, să se sature de atâta pulă!

Mă rog, uite-așa deschizi netu’ la crăpat de ziuă, cu pornoșaguri pe tăte site-urile: chizde răsfirate, futaiuri prelungi spre infinit, pastile pentru potență și creme pentru futut. Te-ai fute și tu o dată, de două ori, dar deja a treia oară parcă ai face, mă-sa!, și altceva. Ți-o tragi când e cazul, în funcție de necesități, dar parcă ai mai purta și câte o conversație la o țigară, sau măcar să dormi după. Însă văzând atâtea reclame de genul, cumva te împingi întru castrare, întru tăiat labiile ori punere de centură de castitate. Ajungi să te saturi de futai doar cu privitul, atât de borâte pot fi căcaturile promo revărsate pe toate site-urile, poate chiar și pe alea destinate copiilor(nu știu, n-am copii, dar nu m-ar mira să existe): pornografii cu fufe răscrăcite, masculi cu sculamentul cât coloana infinitului ori psoriazis pe cur. În plus, dacă nu-s astea, sunt pastilele pentru slăbit. Oricum, prea multă pornografie online la un moment dat îți provoacă și greață, sincer. Poate citești naibii un articol despre Papa Francisc în timp ce-n dreapta ți se derulează un penis imens ajuns în erecție datorită unui praf miraculos, și, fără să vrei, plantezi penisul GIF de pe Titus Steel direct pe articolul cu Papă, ca-n secunda doi să-ți și apară în față nu o sfințenie de om, ci un mare pornostar al Bisericii Catolice predicând în fața miilor de enoriași cu penisoiul care-și scoate capul printre verșmintele crăpăcite. În public întrezărești și vreo două posedate – evident, după pulă, dar e și normal văzând-o -, cruci peste cruci(verbale), salivă și consternare. Cu alte cuvinte, articolul pulii. Asta înseamnă să ai imaginație bogată, și dacă ai vizualizat, să-ți fie rușine! O să arzi în focurile iadului!

Îți freci un pumn ca de fiecare dată și dai mai departe, că te-ai cuprins de toată jena. Te pui să deschizi facebook-ul și-ncepi a scroll-i în neștire mizeriile pe care le așa-zis urmărești. Începi a vocifera: Bă, ce caca maca de postări au ăștia! Cum s-a putut scrie o asemenea aberație? Cine morților morților morților mă-sii este prostu’ pulii grămadă, postător de aberații? Să-l chiș în freză pe el și pe tot neamul lui de imbecili idioți siniștri grobieni și ce-or mai fi. Ce mizerie de articol! Ce titlu de căcat! Ce poze slobozite! Ce fețe de cur! ținând-o astfel într-o nemulțumire continuă. Mai dai câte un like când îți convine ceva, alteori dai din bun simț(lipsă!), și tot așa. Apoi îți revizuiești articolele, te pleznești peste tâmplă la fiecare în parte și te ascunzi sub pat de rușinea propriilor redactări. Nu mai pui cuțitele intrate-n inimă la fiecare greșeală gramaticală, fiecare virgulă uitată, fiecare nonsens postat… Te miri că îi scuipi pe alții când, de fapt, ar trebui, mai întâi, să-ți tragi ție o flegmă de toată frumusețea și să pui, apoi, naibii mâna pe câteva cărți de gramatică 1-4.

Și uite-așa îți trece ziua cu nemulțumiri de tot felul: te nemulțumesc alții când postează, te nemulțumesc ziarele, te nemulțumesc rețelele de socializare, te nemulțumesc șefii, te nemulțumesc țăranii, te nemulțumesc… da’ ia mai dă-mă dracu’! că-s și eu un căcat printre căcați.

Anunț de maximă importanță: căcat, caut spoială.

O urmă de antipatie

las mereu în sufletul multor oameni. Gargara și tupeul cu care mă afișez în diverse situații nu-mi provoacă decât neplăceri. Chiar deunăzi mi s-a întâmplat să port o conversație despre pierduta oină românească, strămoașa baseball-ului american hoțoman. De altfel americanii nu doar oina au furat-o, ci multe tradiții europene pe care le-au spoit cu nițel sclipici și le-au promovat peste tot pe unde au putut, iar pe unde n-au avut acces și-au făcut loc cu coatele. Deci, peste tot. Că doar e american dream, și deci nu-și pot dezamăgi potențialii sclavi de pe celelalte continente. Însă, hai să-i lăsăm pe americani deoparte pentru moment.

În fine, ziceam de conversația purtată despre oina românească. Ei, în anumite cercuri se pare că lumea – exceptând faptul că poartă tatuajele și pantalonii trei sfert care-s la modă Made In China toxică – încă rămâne perplexă dacă te apuci să arunci întrebări relativ pertinente, pe subiectul discutat. Această „impertinență arogantă” poate fi catalogată drept „gură mare”. Se pare că a fi curios nu e un semn bun la români, cum nici ateismul nu e. Natural ar fi să taci, chiar dacă te mănâncă limba. Și poate să fii și grămadă, fără pic de cunoștințe, că atunci ești mai simpatizat. Minimele conversații de genul cf, să dăm o clanță, să facem bani sau eu sunt jmecher nu pot fi altfel decât arhi-suficiente. Atunci când dai dovadă de puțină cunoaștere, deja te întreci cu gluma și începi să deranjezi. Unii se miră de unde le știi, că doar te aveau în minte drept ultimul rebut, în timp ce alții se uită cu ciudă și încearcă – prin diverse tertipuri – să-ți închidă gura. Încercând să porți o conversație relativ civilizată cu toți homalăii, presărată pe alocuri și cu informații, nu faci altceva decât să-i complexezi. Și să mai fie și vreo puță prin zonă devine deja și mai jenant pentru dânșii, că le faci un soi de antireclamă. Giboul, atunci când se simte amenințat, începe să se scarpine la subsiori și să sară-n sus ca toți dracii, amenințându-te cu cafteala vizuală. Te taie cu privirea asemeni unui laser care taie hârtia, spre exemplu.

Bottom line – dacă ar fi să cităm americanu’ „neaoș”(ăla venit de pe alte continente), că tot am pomenit hoțiile lor mai sus – ar fi că e mai bine să te prezinți dobitoc, cu puține cunoștințe spre deloc, pupincurist, tăcut și milostiv. Doar așa ai de câștigat ăn veață. 

Gata, am terminat de scris, așadar, mă voi reduce la tăcere până la următoarea postare.

Numa’ bine și ciocu’ mic!

…să fiu altcineva

Am luat o pauză. Mi-au trecut prin minte fel și fel de gânduri pe care mi le doresc așternute pe foi, poate și pe blog. Ceva mi-a captat atenția, o puștoaică boemă care scrie frumos. Nu-i dau numele, n-are importanță; de fapt, nici eu nu i-l știu, însă important e că scrie bine, îi vine din suflet condeiul ei.

Ș-atunci m-a pălit melancolia. Uneori îmi doresc să fiu altcineva, ca un actor pe scenă care schimbă rolurile cu fiecare piesă nou jucată, însă care rămâne același, fără clinteală și sminteală. Talentul de a-ți supune propria persoană la sute de personaje este un adevărat meșteșug. Și mi-am dorit mult timp să fac parte din lumea actoricească, să fiu personaje în fața publicului. Am ajuns, însă, să-mi joc propria viață pe propria-mi scenă. Poate fi interesant, dar poate fi și monoton. De cele mai multe ori se întâmplă să te plictisești crunt, ș-atunci mai schimbi registrul cu scenariile altor vieți de care te agăți și pe care le mai studiezi. E un soi de interesănțeală care poate ține ceva timp, dacă ai curiozitatea exagerată. Visez constant la viața altora, fiindcă a mea nu-mi mai place; îmi doresc multe lucruri, și variate, și mă doare că nu le pot face pe toate. Poate pentru că-mi doresc atât de multe nici nu reușesc să fac mare lucru… poate că… Poate.

Mi-am dorit, în anumite perioade ale vieții, să capăt o alură boemă, să fiu cu capul în traistă, să visez des și frumos, să spun povești interesante și să-mi port exteriorul ca pe o aură. Am văzut asta în mulți, unii poate că nu și-o meritau, dar zic de ceilalți pe care tinzi să-i invidiezi pentru ceva-ul din ei. Sunt niște populari, atrag atenția tuturor; au fire Dumnezeiască, dar în particular pot fi niște monstruozități de ființe. Parcă par o fractură socială, o paralelă cu mizeria actuală ce ne înconjoară. Și tu încerci, dar nu poți fi ca ei, oricât de mult ți-ai dori. Sunt incapacități pe care le poți cataloga drept handicapuri. Te stresezi din cauza asta și încerci să joci și tu un rol, al marionetei, căci altul nu-ți iese mai bine. După o vreme îți dai seama că tu ești altfel, și că e bine să fii ca tine, dar nu este păcat să vrei, uneori, să fii și altcineva. Este normal să te mai saturi de propria-ți persoană.

Aș vrea să uit, aș vrea să nu mai fiu cerebral; să pot separa, să mă pot distanța, să nu mai pun la suflet și să nu mă mai intereseze jegul în mod particular. Dar nu pot. Așa sunt plăsmuit: un om care scoate rahatul, ți-l pune pe tavă și ți-l expune. Știu că mulți vor lapte și miere, frumusețe și iubire. Eu vreau sânge, topoare și pistoale. Îmi place Ferentari ca idee de căsăpeală. Ador știrile cu clanuri mafiote, oameni obscuri care-ți scot ochii pentru neplata la timp. Da, ăsta sunt eu ca om. Pentru că nu toate în viață sunt frumoase, și nu ne putem preface că trăim într-o lume sublimă, în timp ce suntem înconjurați de un maldăr de gunoaie. Dacă toți prezintă panseluțe și trandafiri, eu, ca în contre emploi, vin și-ți prezint panseluțele și trandafirii aruncate pe ghena de gunoi care stă la o aruncătură de băț de sănătatea unui cartier întreg de oameni.

Observ că s-a ridicat nivelul de superficialitate, acum totul tinde să fie de la bine în sus, în aparență. Dacă cineva se apucă să spună de rău, este linșat. Și parcă lumea asta fantomatică a idealului spre care omenirea aspiră tot într-o manieră scremută nu prea e de bine. Pare un soi de bine sforțat, care frustrează. Simt că oamenii se țin în frâu, și mi-e să nu dea în clocot. Sper să mă înșel. Somnul rațiunii naște monștri, spunea faimosul Goya. Acum vin eu și vă întreb: oare rațiunea omenirii ce face, azi?

Aș vrea să fiu un geniu, să schimb cursul lumii. Aș vrea să fiu… cu minte, să pot să fiu un om mai bun. Lumea e-n mine, și-ncerc s-o schimb câte zile oi avea. Sau, impropriu zis s-o schimb, ci mai degrabă să o remodelez frumos.

Am doar un an. Mai am vreme!

La mulți ani mie. 

Bonus, pentru că-mi place muzica bună. Enjoy!

Discuții românești

Inutile. Da, cam așa se întâmplă de cele mai multe ori când stai la câteva beri ieftine și proaste, undeva la o terasă, înconjurat de atotștiutori plămădiți din același material din care și tu ai fost modelat la un moment dat. Se încinge o discuție mult ramificată, de parcă toți am fi o enciclopedie. Există doar o singură problemă: enciclopedia prețioasă e doar copertă; restul, foile, sunt goale… și-i răsfoită de vântul care suflă a pagubă. Castele de nisip risipite-n atmosfera încinsă, purtate pe brațele UV. Stai șapte ceasuri discutând inutilități mărețe, de parcă niciun alt geniu nu s-ar fi născut până la tine. Bați recorduri monstruoase de iluzii, spui câte-n lună și-n stele ca a doua zi să revii iar la viața mică și liniară, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ai deraiat puțin, dar te-ai repus pe șine îndată. Ai mai vrea, dar să vedem când o să mai vină momentul pe care îl aștepți cu nerăbdare. E o escapadă care-ți mai dă suflu, mai scapi de rutina în care ești înglobat, cu toate că nu-i chiar o formă ideală de a o înlocui. Scapi de tristețe cu ajutorul iluzoriu al libertății de geniu, când geniul e de fapt prins în capcana minții.

Ești aspru cu propria persoană, te mustri deseori, dar vrei – nu vrei, ești prins în capcana socială. Oamenii sunt falși. Trăiesc în aparențele pe care le cunoști prea bine, dar pare că-ți place, uneori. Alteori, pare că n-ai mai vrea; o dureroasă și cruntă realitate sună mai bine când te plictisești de zâmbete creionate. Și vrei uneori să te refugiezi iar în lumea ta mică și frumoasă, unde mai ai posibilitatea să visezi, să dorești, să vrei, să poți, să atingi. Altfel, viața se știe că este un nesfârșit șir de drame. Din suferință atingi o formă de biruință: birui niște tipare, birui o formă de sensibilitate transformând pojghița placentară cu care te acoperi într-o carapace rezistentă, birui ideea de necunoscut prin cunoaștere, ș.a.m.d. Partea proastă venită la pachet cu rezistența ar fi nivelul crescut de susceptibilitate „datorat” problemelor multiple de care te poți lovi în viață. Și ajungi să fii neînțeles, să fii criticat și aspru judecat pentru extern, pentru mască. Prea puțini rup barierele sociale ca să te cunoască; lumea nu mai are răbdare, oamenii sunt mult prea superficiali să dea atenție unor lucruri cu adevărat importante. Dar există indivizi și pentru tine, există inși și ca tine. Ori, vreau să cred că am dreptate. Deși cu textul mereu sumbru, licărul de speranță încă mai arde liniștit în suflet.

Bucuria, frumusețea, dragostea, toate astea sunt trecătoare; suferința este călăuza spre o mai bună înțelegere.

Părintele Popondraci: enoriașii, martirul și eschivarea Bisericii

Subiectul arzător – chiar la propriu aș putea spune(din cauza temperaturilor caniculare parcă anume pliate peste povestea bisericeasco-blasfemică) – cu preotul presupus pedofil și enoriașii înfierați m-a făcut iar să-mi reactualizez un status personal cu privire la credința românilor. Băi nene, să ieși în stradă ignorând o dovadă clară, parcă e prea mult! Cât de orb să fii să nu vrei să accepți realitatea? Și uite-așa, Biserica, în stupizenia ei, continuă să-și facă un harachiri infinit de ceva timp încoa’. De parcă n-a fost destulă povestea cu Colectiv care a trecut ca și cum n-ar fi existat, ci doar victimele-s moarte ori suferinde iar persoanele dragi cu viețile complet sfărâmate, când dragul de patriarh se plimba nestingherit în Danielo-mobil aruncând ocare asupra sataniștilor care și-au meritat-o pe deplin din cauza invocării duhurilor rele, a trebuit să mai apară și părintele-pedofil în prim-plan, ca să le mai mânjească puțin cu sper… ăăă… căcat imaginea deja pătată cu destulă mizerie internă marilor noștri duhovnici plini de aur… har am vrut să scriu.

Fără să vreau, un val de căldură internă m-a cuprins și pe mine, și adunată cu alta externă am ajuns să scot, vrând-nevrând, flăcări pe gură, nări și urechi, să-mi smulg părul din cap și să bombăn cât e ziulica de lungă despre subiectul ăsta. Am devenit ursuz, nimic nu-mi mai place, iar în mintea mea se plimbă ca o coțofană întrebarea: cât de idioți sunt unii oameni? Păi, uitându-mă la ce se întâmplă, am tras o concluzie serioasă: proști, da’ mulți. Lăpușnene, să dea dracii-n tine, că bine i-ai descris tu, bre! Păi bine măi fraților, acest preot care are o menire clară din moment ce poartă niște straie sfinte și și-a luat o obligație, umblă de când se știe cu cioara vopsită, și toată lumea tace din gură? Conform ziardecluj.ro, povestea cu Pomohaci nu-i de ieri de azi, ci ține de mai bine de zece ani, dar se pare că mai marii Bisericii s-au făcut că plouă. Tot acest ziar ne mai spune că preotul ar deține o avere colosală, constând în mai multe apartamente ultra-centrale în Cluj Napoca și vreo 1,2 milioane de euro(citește aici).

Deci, în condițiile astea, cu așa dosar penal, eu nu înțeleg de ce un astfel de ins mai servește ca drept exemplu de curățenie cetățenilor credincioși ai acestei țări. Bun, că e și cântăreț, nu mă interesează; o fi cântând bine, rău, nu e dreptul meu să judec, dar că el o arde golănește în timp ce alți oameni vin cu pomelnice substanțiale la dânsul, încrezându-se în sinceritatea lui de popă, asta deja mă deranjează. Și nu, nu mă deranjează faptul că e homosexual cum ar fi declarat mai mulți oameni, printre care și părinții acestuia conform click, ci mă deranjează că e un mincinos și un hoț care se ascunde în spatele unor straie ca să obțină beneficii. Că printre picături a mai făcut și fapte bune, asta se poate; și Gigi Becali a dat la săraci(așa-l laudă lumea), dar asta nu l-a ferit de judecată, și deci a făcut puțină pârnaie. Analizând însă toată povestea asta care s-a amplificat parcă de la o oră la alta, cu repercursiuni, cu scandal și fortăreață formată în jurul sfântului mă face mai tare să cred că el este clar vinovat, că stă ascuns ca un guzgan așteptând să se limpezească apele, în timp ce tratează și negociază mișelește cu alți trădători pe care, cu siguranță îi are la mână. Căci la câte bazaconii se întâmplă în sânul Bisericii, nici nu e de mirare de ce pare să fie atât de protejat. Fiecare încearcă să-și apere propria piele, iar Bisericii sigur nu-i trebuia un asemenea scandal, de o asemenea amploare; dacă exista curățenie, nenea Pomo ar fi dispărut cât ai zice pește, și poate că nici n-ar fi îmbrăcat vreodată veșmintele sfinte.

Și uite-așa, lumea cu voalul pe ochi iese în stradă, face chetă și se roagă pentru nedreptatea făcută unui biet sfânt. Ca să te apropii să zici ceva de rău, te umpli de blesteme, injurii, și poți să-ți iei și o mamă de bătaie dacă cumva te afli în proximitatea fiarelor. Cam asta e credința, n-ai dreptul să scoți la iveală rahatul; fă ce zice popa, nu ce face el. Restul… joc de glezne, frații mei! Să nu judeci un preot, și asta nu de frica lui Dumnezeu, ci de teama de a nu fi linșat de enoriași! Vrei o furcă-n spate? Ceri o sapă-n cap? Stai cuminte-n banca ta și taci mâlc. Vezi? Ține pentru tine tot ce vezi. Cam așa funcționează la noi lucrurile, făcându-ne că plouă.

România, țara tuturor blestemelor.

Ce se întâmplă, doctore Google?

Se întâmplă tot felul de minunății atunci când dai un search, spre exemplu, să afli ce boală ai dacă ți-e puțin rău. În secunda doi dai de n miliarde site-uri care-ți spun că ai cancer. Da, fie că te doare piciorul, n-ai poftă de mâncare sau simți o oarecare sufocare, automat intră în calcul și cancerul. Bineînțeles că te ia panica după ce citești articolul, iar simptomele aruncate acolo într-o batjocură totală de către toți neaveniții par să ți se instaleze-n corp, chiar dacă anterior nu le aveai. Ei bine, după ce citești o postare alarmantă – ca o paranteză, dacă nu conține șocul și groaza, ineditul și alarmantul, articolul în sine e de aruncat la trash – despre o boală incurabilă, cu simptomatologia specifică, brusc resimți și tu exact ce e acolo: sufocare, aritmie, limfedem, gât umflat, căderea părului, ochi galbeni, paloare, etc. Practic, începi să ai halucinații. Simți atunci cum ți se scurge viața printre degete, constați că nu mai ai mult de trăit și că, naibii!, nu ți-ai făcut testamentul… dar ce testament? că tu doar ești rupt în cur, ș-atunci cum procedezi să lași ceva în urmă? Păi să recuperezi, dar e vorba de ani, cum te pui pe treabă să nu le lași doar praful celor dragi? Dar îți trece după vreo câteva minute de agitație, îți freci două palme și începi să-ții revii. Îți dai seama atunci cam cât de idiot poți fi dacă ai ajuns să te-ncrezi în toate porcăriile de pe net. Și uite așa te stresezi din cauza unui căcat numit articol, redactat numai de nespecialiști. Așa am pățit-o și eu de multe ori, tocmai din motivul ăsta am tras o concluzie: doar un medic îți poate da un diagnostic aproximativ corect, că și printre ei mai sunt erori. O banală tuse poate fi efectul mai multor boli, așadar, cititul de pe net nu-ți lămurește concret problema, ba din contră, are tendința să te bage mai rău în sperieți.

Pe lângă alerta maximă de cancer descoperită cu ajutorul „specialistului” după net când de fapt tu poate suferi de închipuire grozavă, există și o grămădoaie de sfaturi de mâncat sănătos. Dacă stai să-i iei pe toți la puricat, îți vine să fugi în pădure, zău! De pildă, dacă X site zice că uleiul de cocos reprezintă miracolul de pe planetă, un alt site tinde să-l contrazică, alertând populația cu privire la „pericolele ascunse” din uleiul de cocos, cum ar fi diabetul ca rezultat al consumului de ulei de cocos. Dacă vă mai amintiți, până mai ieri uleiul de palmier apărea chiar și-n veceurile publice sub formă de poster îndemnător la consum de sănătate. Ei bine, azi, uleiul de palmier se pare că nu mai e așa bun, și cică e și cancerigen. Alții vin și ne spun să consumăm fructe și legume, și să evităm carnea… dar uită să mai specifice triliardele de pesticide, insecticide și fungicide cu care au fost împroșcate plantele și, deci, otrăvite pentru a ajunge la maturitate. Dar de trendul cu smoothie-uri vă mai amintiți? Sau cu sucurile din fructe și legume? Și acestea sunt periculoase, mai nou. Și câte și mai câte…

Mai vezi câte-o țoapă „vedetă” care-a învățat și ea de pe net două-trei chestii și vine și ne dă lecții de nutriție. Păi ca să ții o cuvântare, mai întâi trebuie să ai o bază; vedetismul nu este un fundament, dar specializarea da. Un medic nutriționist are dreptul să vină să-mi vorbească, spre exemplu, despre cât de dăunători sunt cartofii prăjiți. O țoapă, în schimb, nu. Trebuie să ne gândim că pe țoape le mai urmărește și puștimea, și nu-mi prea place ideea de țoapă formatoare de opinie. Însă e democrație, e loc pentru toți, și aici un rol important îl joacă părinții.

Să concluzionez: dactăr gugăl nu-i chiar dracu-n persoană, dar nici nu te ajută prea mult. Cel mai sigur e un specialist, că d-aia s-a și pregătit, nu să-i ia locul niște site-uri obscure.

Sănătate!

Macul lila

Macii roșii sunt o frumusețe; macii lila, în schimb, sunt mai rar promovați, deși sunt și ei la fel de atractivi ca ceilalți. Eu am „tras” o poză, am retușat-o ș-o postez aici, ca prim articol cu imagine din întreaga existență a blogului. Bucurați-vă și de lucruri simple, nu doar de asfalt sau mai știu eu de ce splendori artistice fotografiate indoor. Cred că la orice pas, indiferent că e buruiană sau floare, dacă stai puțin să privești cu atenție, fără grabă, stres și nervi, vei remarca minunățiile naturii. Cred că și-ntr-o crăpătură a asfaltului răsare ceva verde care nu trebuie ignorat. Până la urmă, frumusețea stă în ochii privitorului, așadar, fie că ești la țară sau într-o metropolă, nu ignora tot ce e viu.  Un nor pe cer, indiferent că e gri-cenușiu, învolburat sau limpede ca ochiul de apă, îți poate încărca cu bine sufletul. Zumzăitul albinelor, foșnetul frunzelor sau ciripitul păsărelelor îți aduc în față esența vieții. Chiar și o mână de țărână „galeriată” de o armată de furnici îți pot da o stare de bine. Nu banii îți aduc fericirea, nu numărul lor, ci întoarcerea din când în când și la natură, așa cum e ea, așa cum am uitat s-o mai știm de ceva vreme. Nu ne mai bucurăm decât de stupidități inutile, ignorând tot ce e cu adevărat important. Un cuc cântând într-un nuc poate fi o adevărată tresărire a sufletului, și deci nu o manea trosnind cu putere în boxele vecinului care știe cum să se facă „auzit”. Poate pentru unii o fi vreo încântare, dar pentru mine cu siguranță este o durere de cap. Natura mie îmi aduce liniște, o tentă de melancolie și poate și o introspecție.

Ridică-ți ochii către cer, bucură-te de orizont, de liniște, de interiorul tău.

 

Alte câteva gânduri despre politică

Urmărind – cu un dezgust aproximativ și cu o pungă de vomă lângă căpătâi – tot scandalul politic din P.S.D. care se ține de vreo câteva zile bunicele „pă peste tot”, m-am hotărât să-mi dau și cu eu părerea pe aci, ca un bun român ce sunt. În timp ce Grindeanu, sprijinit de forțe „oculte” îl păruiește cu (ca)patos(pare un fel de scenariu demn de Capatos) pe Dragnea, încercând să-i pună piedici ca acesta să pice de pe piedestal, lumea încă mai iese în stradă din dorința de a avea o Românie curată și lipsită de hoți. Cu scânteie-n priviri, într-o paletă de vârste, având la purtător câte o mică lozincă proprie amuzantă dar și cu mesaj direct, schițată fie pe un carton sau foaie A4, oamenii par că încă se încăpățânează să spere, din moment ce nu încetează să iasă în stradă, iată, de mai bine de 100 de zile. Între timp, jocurile cretine acaparează și ultimul glas venit din rândul doritorilor de schimbare… Uneori, privind poveștile în paralel, am senzația că circul politic mânjit cu deșeuri toxice are ca scop principal înăbușirea protestatarilor. Însă e doar o idee, pe lângă altele care-mi trec prin minte în fiecare secundă a vieții mele. Cu toate că-s doar doi sau două mii de oameni în stradă, parcă-mi vine să urlu alături de ei, de aici, din fotoliul de unde tastez aceste gânduri, din dorința de a-i face mai vizibili. Două sute și ceva de like-uri pentru cinci poze nu e suficient; România trebuie să-i susțină pe aceștia mai mult ca oricând! Sunt oameni visători ca mine, ca tine, ca noi, ca voi, și vor o țară frumoasă, liniștită, unită, fără ură, fără rupturi de neam și fără scârbă-n priviri. Oameni sătui de necazuri, de supărare, de gunoaie, de negativ, de cap plecat, de șpăgi, de vorbe urâte, de bajocură, de breaking news, de țara lucrului prost făcut sau sisific, ori țara condusă de toate țațele. Ei bine, parcă în ciuda lor politicienii se încăpățânează să-și facă mendrele în bună regulă pe toate canalele media, în loc să-și facă de lucru și să facă o treabă bună pentru țărișoara asta destul de zdruncinată și înstrăinată. În timp ce unii muncesc, și muncesc din greu pe bani puțini, în condiții nu tocmai decente, statul vine și le ia mișelește niște drepturi(fără alegere) ca să le plătească ăstora zoaiele pe care și le varsă constant pe la tv, pe la conferințe de presă, prin ordonanțe de urgență, ș.a.m.d. Și tot cetățenii de rând sunt de vină că lucrurile stau atât de prost. Și tot protestatarii sunt arătați cu degetul și urecheați că de unde au ei timp să stea pe străzi, că ei, de fapt, nu muncesc, ci doar freacă menta. Da, păi oamenii ăia care ies de la serviciu și se opresc direct în stradă sigur trag chiulul, sigur mami și tati le-au asigurat un trai luxos, cu bolizi și week-enduri la Mămaia în cluburi de prostovani, nu de fițe. Și, probabil, din plictiseală, mai ies și ei în stradă pentru un selfie sau un ‘şto. Clasica gândire de politician cu tupeu nesimţit şi arogant. 

Ori, în condițiile astea nici nu e greu de înțeles de ce nemulțumirea față de așa-zișii parlamentari s-a implementat în fiecare român. Pe rețelele de socializare vezi numai comentarii negative la adresa lor, oamenii își doresc ca ei să crape, să-i ia DNA-ul ori să le confiște toată averea. Unii i-ar aștepta chiar și în spatele blocului pentru a-i boxa ca la carte, atât de multă ură au strâns pentru ei. Credibilitatea, azi, a unui reprezentant politic este aproape nulă, și pe bună dreptate, din moment ce ăla care e pus în frunte în loc să-i ajute pe bieții oameni, îi fură și-i bajocorește. E ca și cum ai lucra benevol pentru o persoană care, în loc să-ți mulțumească fiindcă datorită ție face profit și se îmbogățește, îți dă cu șutul în cur și râde de tine înfundat. Se strâng cu sutele în parlament să-și voteze pensiile și salariile pe care și le triplează cu fiecare ocazie, dar nu sunt în stare să păstreze măcar o minimă decență când vine vorba de jocuri politice din interior. E o mahala la nivel înalt, rufe jegoase spălate public, și atunci exemplul dat pentru viitorul copiilor României este unul negativ, suburban și incult.

Cam așa arată tabloul actual văzut prin ochii mei. O greață totală, oameni nepregătiți în fruntea țării, proptiți într-o barcă împinsă de niște triști supuși, cu vocabular de făi, hăi și ceală. Indivizi care-și urmăresc interesele personale pe față, adormiții neamului din parlament, plătiți din buzunarele cetățenilor cinstiți.

Și eu sper ca ei să crape. De rușine. De îmbuibați ce sunt. De neam-prostie. De hoție. De de toate!

Zi minunată să aveți.

Tânăr, proaspăt și… naiv. De la 20 la 30

TRECUT Am 20. De fapt, luna asta-i împlinesc. Niciodată nu mi-am mai făcut ziua cum o să mi-o serbez anul acesta: mă duc la un interviu de angajare că mă cam vor unii. Sună fain, e un job mișto, e de viitor cu nevoie mare de prospețime din partea tinerilor. Mă caută oamenii, zic că-s bun și că au nevoie de freshittude – da, e un cuvânt nou inventat acum; combinația dintre fresh și attitude. Ce vreți de la mine? E la modă să inventezi cuvinte noi. Acum e la modă orice, inclusiv prostia. Dacă alții o fac, eu de ce n-aș face-o? Până una alta, îmi urmez un țel și trebuie să mă mai compromit din când în când. Nu-s nici Dumnezeu, nici Isus și nici Duhul Sfânt – Trinitatea pentru mine este o chestiune ce ține mai mult de bătrânisme decât de cool-ul vremurilor actuale; mă direcționez adesea după zicala mea preferată: No Gods Allowed Here. Ei, e tot o zicală personală! Viața are tumult mult, mai ales când ești în pârg, asemeni unui fruct de sezon. Nu e timp de zăbavă! Mergem în vâltoare cu un singur crez: crezul în propria persoană. I Am God până la urma urmelor, ori, dacă tot vreți un Dumnezeu, să știți că El e în voi. Am o stare de spirit atât de agitată încât dacă mi s-ar oferi sarcina să mut munții din loc acum, cred că aș face-o în doi timp și trei mișcări negreșit. Nu știu, ceva îmi dă o energie de nedescris! Simt că pot zbura mai ceva ca un super erou. Sunt în stare să fac de toate, în special la locul de muncă. Ăștia mă vor, eu fac de toate că-s capabil. Mă dau și peste cap dacă e cazul, fiindcă așa-s anii tinereții; fac de toate să impresionez și fac de toate fiindcă nu cunosc prea mult, deci n-am prea multe temeri și nici pretenții. Gata, mă arunc. Ne auzim mai încolo.

………………………………………………………………………………………………………………………..

PREZENT Și iată cum anii au trecut cu tot cu mine și cu visurile mele. Nu demult am făcut 30, dar nu m-au speriat. Am scris mai demult pe la 20, când visam și era frumos. E frumos să ai 20 și să fii în stare să te arunci în flăcările iadului dintr-o inconștiență venită de nicăieri. Niște ani pe care nu că-i regret, dar au și ei farmecul lor, la timpul lor. Au o naivitate frumoasă care nu-ți provoacă nevroze, ci doar mulți nervi și roșeață-n obraji; revoltă-n suflet și-n atitudine. Ani adolescentini, niște prostuți care s-au scurs precum se scurge apa dintr-un pahar de plastic crăpat la fund, fără ca nimeni să-și dea seama, decât atunci când apa nu mai e… Ce vremuri! Amintiri care-mi stârnesc zâmbetul, imagini care-mi vin acum în fața ochilor. Of, anii tinereții mele! Ați fost frumoși, dar acum hai, vă dau la o parte că ați fost și prea naivi. Ceva din voi aș lua totuși cu mine-n viață, ceva ce s-a pierdut pe drum, și anume acea inconștiență cu care mă aruncam de fiecare dată cu capul înainte în orișice situație. Acum stau și cuget, analizez pe toate părțile și nu fac nimic, ci doar las să-mi scape din mâini oportunitățile cu precauția exagerată. Aș vrea să-mi mai dau drumul într-un mod periculos în viață, la fel cum doar un puști inconștient poate să o facă. Însă parc-aș vrea o aruncătură precaută, totuși. Vedeți? Ei bine, anii ăștia nu-mi dau pace deloc. Mă pun pe gânduri, mă fac să refac stricăciunile și să-mi asigur pașii cu multă analiză. Oi fi eu mai statornic și deci așezat, dar am ceva lipsuri: parcă entuziasmul și dorințele s-au mai potolit. Pofta de viață s-a risipit și ea, oamenii nu-mi mai par jucăuși ci doar malefici, iar viața pare un șir nesfârșit de monotonisme.

Să fie oare așa și la 40?

Hai că ne-auzim atunci.

Let’s make everything beautiful: FUCK OFF!

Dragi (ne)cititori, am cam început să îmbătrânesc. Dovada o face titlul, care pur și simplu îmi contrazice textele publicate până în prezent pe blog. Sau, nu? Sau, nu știu… Mă rog, ideea de nepolitețe nu mi-a venit așa, peste noapte, ci o am de mult timp în minte. Și zic minte pentru că față-n față mi-e cam greu să spun omului să se ducă-n mă-sa. Asta și pentru că mă-sa poate că s-a dezis de el, ori nici mă-sa nu-i mai brează, astfel încât ar trebui să analizez care origini sunt mai sănătoase și bune de primit. E un fel de Irreversible(acesta), filmul. Să-l vedeți, e crunt. E franțuzesc și greu; cu un viol periculos. Frumos. L-am văzut pe Pro Cinema pe vremea când C.T.P. avea sâmbăta filme hartă. Păcat că nu se mai ține; oamenii nu gustă și ceva mai necomercial. Toți vor POC – POC și BOOM – POW! și cam atât. Picioare-n cap, efecte speciale și scene de amor stupide. Cinemagia americană, blockbuster-ul națiunii! Prinde căcatul la publicul larg, ce să-i faci? Dar despre filme n-aș prea vrea să vorbesc, cu toate că aș putea din moment ce am o pasiune pentru filmele mai vechi(anii ’40-’80). Însă nu suficiente informații, și nici pregătire, deci mă abțin.

Să revin, însă, la politețea lipsă pe care o afișez cu nonșalanță în titlu. E sănătoasă, fraților! Nu vă abțineți să mai spuneți și verde-n față, cu toate că politically correct-ul e pe toate gardurile. Dă-l dracului, ăla nu-ți oferă liniștea minții! Daaaaar, există un mare DAR, și nu e vreunul dat de la Dumnezeu; e o conjucție care condiționează acțiunea aici, astfel încât utilitatea adevărului și răcorirea în sine a omului se face numai când conjunctura permite. Spre exemplu, dacă un amic te minte și tu știi, îl poți fute-n gură fără probleme, fără să te mai gândești că se supără sau mai știu eu ce. Și până la urmă, ce dacă se supără? Păi tu dacă stai și te frămânți zile în șir cu privire la chestiunea respectivă n-o fi mai rău? Și dacă ți-e prieten, o să înțeleagă. Dacă nu, să… se vor cerne treburile. Hai să nu mai scriu urât, că unora nu le place jazz-ul.

Mă rog, ideea principală e că nu e corect să fim politically correct; ori, dacă tot e să fim politically correct, e correct atunci când suntem și tranșanți, nu tranșați. Când ești tranșat nu mai poți fi tranșant, sau, cum zice DAEA lângă o oaie stă o frunză, dar lângă frunză nu poate sta o oaie. Când a spus Alecsandri că Românul s-a născut poet, a uitat să mai completeze cu ideea că s-a născut și filosof. Și uite cum o dau dintr-una-ntr-alta. Dar, nu-i problemă!(sau bai, că-i la modă s-o dăm cu fainoșaguri ori fain, de parcă toți ne-am născut prin ardeal; minus moldovenii care uzitează fainul).

Ca să concluzionez ideea pe care am tot răstălmăcit-o în acest text: e bine să fim și direcți, însă depinde când, cum, cu cine și de ce o facem. Rost de politețe este, în special în mediile formale(la muncă spre exemplu, dar și aici depinde de situație, însă, în principiu, e de aplicat). În rest, nu e bine să ne ținem în frâu când vine vorba de cei apropiați. Așa că, treaba cu ținutul în lesă(dar nu impertinența, nesimțirea sau aroganța!) frustrează și încurajează anumite atitudini nu tocmai bune.

E ok să lași de la tine, dar și să scuipi venin când ai tot dreptul din lume s-o faci. Chiar și cu riscul de a pierde. Iar pierderea se poate transforma în câștig. Depinde pe ce termen privești lucrurile, și din ce unghi le analizezi. Depinde de tine.

Cam atât am avut de spus.